anticarul de fructe

nu fac negot cu fructe dintotdeauna. nu e o mostenire de familie. am vazut ca piata e foarte saraca si ca gasesti numai oferte de supravietuire. ori fructul e aroma, betie papilara, experienta, placere, inedit, initiere... pofta de viata, vitamine.
eu am fost foarte racit de citeva ori. sigur, lipsa de vitamine. dar pe cele de sinteza, din pastile, nu le pot asimila. ADN-ul meu nu le percepe ca atare. zice ca nu sunt autentice si le elimina constant.
atunci mi-am zis sa incerc sa fiu anticar de fructe.
si mi-am facut o strategie. sa nu renunt la nici un fruct pe care l-am avut vreodata (simplu nu e. fructele nevindute se strica, trebuie mereu scazute din profit. fructele au sezoanele lor, e greu sa le gasesti oricind coapte. sunt detalii pe care insa nu trebuie sa le stie nimeni). si de atunci tot construiesc la rafturi...

am fructe care merg foarte bine. mai ales merele, care se vind in draci.
sunt fructe din care nimeni nu a luat niciodata. lumea se uita, le intoarce pe toate fetele si le pune la loc. putini sunt cei care intreaba cum se numeste unul sau altul, ce gust are, de unde provine si la ce ar putea fi bun.
celor care par descumpaniti, sau mai interesati, le prezint cu placere cite un produs. si daca simt ca nu-i agresez foarte tare, le ofer o bucata.
„mda, interesant. seamana cu ... si parca are si ceva din...”
„da, sigur, aveti dreptate, sunteti un bun cunoscator”.
„as vrea totusi un kilogram de mere”.
„sigur, imediat. va mai astept pe la anticariatul de fructe”.

eu nu ma supar niciodata. asa cum am spus, sunt anticar. rafturile mele sunt asa cum sunt pentru ca asa vreau eu si pentru ca oricine sa poata gasi sau vedea ceea ce crede ca ii trebuie. rafturile mele sunt si pentru vazut si mirosit. vin oameni care intra tristi, stau ore sau zile si privesc. nu cumpara nimic, dar ies cu un chip mai senin. li se imprima ceva din curcubeul fructelor pe fata. respira aerul care a fost luminat de un alt soare, intr-un alt colt de lume. rafturile mele sunt involuntar terapeutice.

a venit de curind un copilas.
s-a oprit in usa, a dat „buna ziua” si a ramas acolo.
venise probabil cu banii pregatiti pentru doua lamii, dar acum era pierdut in atita culoare si lumina. copilasilor le plac fructele, fructele dulci si cit mai colorate. dar el avea banii pregatiti pentru lamii.
„buna ziua”, am zis si eu. si am tacut putin, sa-l las sa gindeasca ceea ce tocmai v-am povestit.
i-am facut apoi un gest larg, adica intra, aici oricine e bine venit.
a zimbit, asa cum zimbesc copii. cred ca a spus ceva, dar nu am auzit. si s-a plimbat sincer printre rafturi.
ar fi vrut sa se uite la cherimoya, dar e invelit intr-o crusta tare; erau si cutiute cu agrise, ca niste margele gata sa fie impletite pentru gitul longilin al unei printese…
s-a oprit apoi si a aratat spre o ladita, aproape dosita, spre un colt.
era citrus medica sarcodactylus. seamana mult cu lamiile pentru, ca sunt din aceeasi familie, dar sunt mai vechi. fructul nu este zemos si tine doar doua saptamini la temperatura camerei. se foloseste totul de la el si are multe intrebuintari. dar eu stiam ca are banii pregatiti pentru lamii, si atunci am pus in punga si lamii, dar am lasat si fructul asta straniu, pentru ca sunt anticar de fructe si imi place sa cred ca pot ghici trebuintele clientilor mei.

nu, nu voi da faliment niciodata, pentru ca merele se vind foarte bine. dar voi vinde mere atita timp cit celelalte rafturi vor avea intotdeauna fructe proaspete, pe care sa imi permit sa le ofer.

sunt fructe care seamana intre ele. sunt fructe care nu trebuie neaparat mincate. sunt fructe de decor si fructe care intra in meniul de baza. sunt fructe bune doar in salata, cum sunt fructe care nu se pot combina intre ele. dar fructele nu au orgolii. ele exista pur si simplu. iar eu am o ocupatie frumoasa.
sunt anticar de fructe si atit.