Ce mai faceti? Care mai e treaba? Scuze, am lipsit ca un nesimtit. dar zau ca nu a fost cu intentie. ale profesiei valuri. a fost greu. fooarte greu. a fost la limita. iese sau nu iese. zic prostii. nu a fost la limita. a parut la limita. ma amagesc cu ideea ca inca stiu ce fac. ca am control asupra lucrurilor. a celor profesionale, pentru ca cele din viata sunt cam in voia lor.
ma amuzat si m-a distrus atitudinea celor din jur. am redescoperit indiferenta, nesimtirea, mirlanismul, impostura, lasitatea, incompetenta, lenea, minciuna, frica... dar am descoperit ca toate la un loc, adunate si inmultite, nu inseamna mai nimic atunci cind esti pe drumul tau si faci lucrurile pur si simplu profesional. nu din orgoliu, nu ca sa demonstrezi cuiva ceva, nu impotriva lor, nu pentru tine. pur si simplu pentru ca trebuie, pentru ca este corect si necesar, pentru ca sti ca va fi bine.
da, stiu, nu se intelege nimic. ce treaba am facut? cine sunt "baietii rai"? pai ce importanta are. eu sunt doar extrem de obosit si de stresat, probabil ca nu voi reusi sa dorm nici in noaptea asta. si am vrut sa va povestesc doar voua, celor citiva care intrati aici, ce simt. ce am simtzit. altora nu le voi spune. e clar?
si cu asta basta. de miine incolo ma dedau la texte mai softiste. sau sa ramin cu morga asta de om chinuit de sorta? pai nu pot sa ramin asa, ca nu ma consider ca atare.
ia comentati putin! imi da cineva vreo pedeapsa pentru lipsa?
27 martie 2009
3 martie 2009
despre indiferenta
ce vad din ce in ce mai mult in jur este idiferenta. la servici, in familie, la amici, la necunoscuti.
ne-am obisnuit sa privim. sa fim spectatori.
stam in fotoliu, rontaim rontzaieli si privim.
ne ridem, varsam o lacrima (nu pentru ce vedem, ci pentru gindul ca ni s-ar putea intimpla noua), ne plictisim, ne facem ca traim...
nu e un repros. nu stiu daca eu sunt altfel. nu vreau sa schimb lumea. nu spun ca e rau sau bine. privesc si eu si povestesc.
in principiu definesc viata ca pe un timp finit. nu conteaza cit de mare sau mic. oricum e finit. indiferenta mi se pare iesire benevola din viata. paranteze dupa paranteze in care ne retragem.
merge si asa, de ce sa fac eu, ca doar nu oi fi mai prost, de ce sa ajut, ca nu e treaba mea... hai ca le stim cu totii. lista e lunga si expresiile se tot diversifica.
mi-ar placea sa incepem sa mimam din ce in ce mai putin. cred ca e o problema de incredere. increderea ca daca ma implic nu voi fi luat in ris de ceilalti. ca nu voi fi o victima a rautatilor. ca nu voi fi aratat cu degetul ca fraierul clasei.
uite, fara sa fie neaparat o promisiune, as incepe de azi sa schimb ceva.
ne-am obisnuit sa privim. sa fim spectatori.
stam in fotoliu, rontaim rontzaieli si privim.
ne ridem, varsam o lacrima (nu pentru ce vedem, ci pentru gindul ca ni s-ar putea intimpla noua), ne plictisim, ne facem ca traim...
nu e un repros. nu stiu daca eu sunt altfel. nu vreau sa schimb lumea. nu spun ca e rau sau bine. privesc si eu si povestesc.
in principiu definesc viata ca pe un timp finit. nu conteaza cit de mare sau mic. oricum e finit. indiferenta mi se pare iesire benevola din viata. paranteze dupa paranteze in care ne retragem.
merge si asa, de ce sa fac eu, ca doar nu oi fi mai prost, de ce sa ajut, ca nu e treaba mea... hai ca le stim cu totii. lista e lunga si expresiile se tot diversifica.
mi-ar placea sa incepem sa mimam din ce in ce mai putin. cred ca e o problema de incredere. increderea ca daca ma implic nu voi fi luat in ris de ceilalti. ca nu voi fi o victima a rautatilor. ca nu voi fi aratat cu degetul ca fraierul clasei.
uite, fara sa fie neaparat o promisiune, as incepe de azi sa schimb ceva.
2 martie 2009
despre nimic
azi imi vine sa scriu despre nimic, pentru ca despre nimic se pot spune foarte multe lucruri.
- Ce faci?
- Nimic!
eu nu am inteles niciodata cum poate exista un asemenea raspuns. bun, inteleg, e comod si el acopera, psihologic vorbind, o realitate de genul nu muncesc ceva anume, nu am o ocupatie clara in acest moment etc. dar sunt oameni care prin asta inteleg chiar sensul propriu. nimic.
adica esti leguma? si leguma face ceva. creste, se usuca, se da dupa soare...
stiu, am despicat firul in prea multe si nu era neaparat cazul. dar eu cred ca timpul e prea scurt si chiar si atunci cind nu facem nimic (si asta suna aiurea, ar trebui spus facem nimic) macar sa ne gindim la ceva, la cineva. sa nu stam.
nu, nu sunt obsedat de munca. imi place sa lenevesc. dar prin asta inteleg sa las corpul meu de-o parte si sa ma joc cu gindurile, cu imaginatia, cu tristetile si bucuriile, cu sperantele si esecurile.
cred ca ne acordam din ce in ce mai putin ragaz pentru asa ceva. desi, ma gindesc, viata linga un blog poate ca este tocmai o solutie la aceasta problema. blogul poate fi "oglinda" cu care vorbesti din cind in cind. nici nu inlocuieste, nici nu tine loc de... prieteni, amici, orice. eu vad blogul ca pe un gen de stenograma a rasfaturilor mele. asa, ca sa stiu ca fac mereu cite ceva. sau ca sa vad ca, uneori, ce poate foarte limpede in mintea mea devine destul de confuz cind incerc sa transriu in cuvinte. asa cum este si acest text, care este altceva decit parea sa fie, dar care m-a salvat de cinci minute in care nu as fi facut nimic (poate as fi tras o tzigara).
- Ce faci?
- Nimic!
eu nu am inteles niciodata cum poate exista un asemenea raspuns. bun, inteleg, e comod si el acopera, psihologic vorbind, o realitate de genul nu muncesc ceva anume, nu am o ocupatie clara in acest moment etc. dar sunt oameni care prin asta inteleg chiar sensul propriu. nimic.
adica esti leguma? si leguma face ceva. creste, se usuca, se da dupa soare...
stiu, am despicat firul in prea multe si nu era neaparat cazul. dar eu cred ca timpul e prea scurt si chiar si atunci cind nu facem nimic (si asta suna aiurea, ar trebui spus facem nimic) macar sa ne gindim la ceva, la cineva. sa nu stam.
nu, nu sunt obsedat de munca. imi place sa lenevesc. dar prin asta inteleg sa las corpul meu de-o parte si sa ma joc cu gindurile, cu imaginatia, cu tristetile si bucuriile, cu sperantele si esecurile.
cred ca ne acordam din ce in ce mai putin ragaz pentru asa ceva. desi, ma gindesc, viata linga un blog poate ca este tocmai o solutie la aceasta problema. blogul poate fi "oglinda" cu care vorbesti din cind in cind. nici nu inlocuieste, nici nu tine loc de... prieteni, amici, orice. eu vad blogul ca pe un gen de stenograma a rasfaturilor mele. asa, ca sa stiu ca fac mereu cite ceva. sau ca sa vad ca, uneori, ce poate foarte limpede in mintea mea devine destul de confuz cind incerc sa transriu in cuvinte. asa cum este si acest text, care este altceva decit parea sa fie, dar care m-a salvat de cinci minute in care nu as fi facut nimic (poate as fi tras o tzigara).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
